29 martie 2016

Stories: ANTIBES, Picasso, Absinthe and Marche Provencale.

Alina Ceusan # Travel

Enjoy the second part of the Nisa travel series. Grab a glass of wine, play the song(s), and join the conversation. Travel with us to Picasso’s Museum, the Market and than down in the underground of Antibes for a green fairy drink. Please press play, it’s Yann Tiersen only tonight.

Ma trezeste soneria telefonului din camera de hotel. Ma ridic rapid din pat si pun mana pe telefonul mobil, care se afla chiar in stanga mea pe noptiera. E 9:13 minute. Pai si nu la 9:30 trebuia sa fim jos? De ce suna fixul? Raspund, ma saluta o voce feminina in franceza, stiam deja cine e: tipa de la receptie, trebuia sa ne vedem la 9. Perfect. Ingan un “Oui, merci, merci” inchid geamantanul si ma grabesc spre mica bucatarie de la intrare unde-mi pregatisem tinuta de cu seara, pe blat. Imbrac o camasa alba din poplin, vesta rose din colectia mea si iau peste geaca de piele de la Zara. In timp ce imi pun cercelul cu cruce ma privesc in oglinda si ma masor din priviri. Cineva bate la usa, simt cum imi urca tensiunea (Dar chiar au venit dupa mine?) incalzitorul de apa fierbe suierand inspatele meu, orice zgomot ma irita. Imi las nervoasa mainile pe langa corp, gest care face ca tinuta mea sa se adune si sa arate rau. Deschid usa si o vad pe Silvia:

-Pai ce faci, fetita?

–  Sunt gata, am impachetat totul azi noapte, inainte sa ma culc, trebuia doar sa ma imbrac… nu ne vedeam la 9:30

– Hai ca trebuia sa ne vedem la 9 dar a intarziat soferul, te ajut?

– …si tinuta imi era pregatita… spun eu in timp ce incerc sa trec geamantanul peste tocul usii.

-Ai luat cartela?

– Nu #StraightFaceEmoji

-Hai sa mergem ca o iau ei.

Ajungem jos si Cosmin ma intreaba: “Da ce ti-a luat atat? Ai impachetat”, “Am impachetat totul azi noapte, inainte sa ma culc, trebuia doar sa ma imbrac… hai sa mergem.” – raspund eu. Si-asa am plecat nemancata de la hotel, fara sa-mi fi facut nici macar sprancenele, spre Antibes. Stim deja ca o zi buna incepe cu sprancenele (bine) facute… Drumul spre Antibes ne-a prins din nou in van-ul negru, stateam toti in spate, cu telefoanele atintite la geam, incercand sa pozam, sa filmam, sa punem pe snapchat ceva… Lumina era atat de frumoasa… Cerul era din nou intunecat, cum ne-a obisnuit, insa linia orizontului crapa  lasand soarele sa straluceasca peste mare. Silvia incerca sa convinga soferul sa oprim la cateva poze:

– Can we stop, please? Just for a little bit, the light is amazing… (rugaminte care s-a inchetait in: – But the light is everything… si-un suspin.)

    Pe cand am ajuns in portul Antibes, soarele disparuse de pe cer si pornise asa o ploaie mocaneasca, doar cat sa simti ca ti-ai gresit look-ul pentru azi. Care va sa zica eu eram in slip-oni de sarpe de la Stradivarius, intr-o rochie fara maneci, peste care aveam o vesta de piele. Nu-i prea buna combinatia pentru vremea asta, pe cuvant. Dupa ce am facut cunostiinta cu ghidul nostru pentru aceasta zi, Lucy Howards, am pornit de-a lungul portului, urcand cateva trepte antice, sa vedem priveslistea. Adevarul e ca nimic nu putea merge mai prost de atat. E mai frig pe cetatuie, insa privelistea, ei bine, privelistea e de neegalat. Cosmin o ajuta pe Silvia sa se urce pe zid sa faca fotografii cu micul intrand de mare. In departare plutea un velier, iar chiar jos pe plaja, ghemuit, un om privea marea. Cu asemenea view cum spuneam noi pe Instagram, nici nu ma mir ca artisti ca Pablo Picasso sau Matisse s-au ingragostit de Coasta de Azur. Stiati ca Jules Verne si-a petrecut o buna perioada de timp chiar aici, scriind?

Uitasem deja de frig si tastam frenetic, pentru a posta o fotografie cu ceea ce vedeam, pe Instagram. Anca Cheregi imi scrie intr-un comentariu: “Doamneee cat de frumos”. Am zambit si mi-am pus telefonul in geanta micuta rose de la Zara. O luam la pas prin Antibes, asa ca am pregatit aparatul foto. Ne indreptam rapid pe strazile serpuitoare si inguste, acceleram ritmul si dintr-o data ne oprim la colt:

– Aceasta zona de numeste “La Commune libre du Safranier”. Numele de “Safranier” se refera probabil la veche cariera de nisip (“safre”=nisip), sau la “safran”, o anume parte a elicei unei barci cu motor. Oricum ar fi, scopul acestei mici comunitati de cateva strazi a fost sa tina traditiile locale vii si sa incurajeze relatiile amicale intre vecini, inca din 1966”. Aceasta regiune are propriul primar, insa rolul sau nu este unul politic, el fiind responsabil de organizarea festivitatilor care au loc aici in fiecare an si anume: festivalul castanelor din luna noiembrie, storsul strugurilor din luna septembrie cand toti locuitorii pun laolalta strugurii culesi si beau must impreuna, dar si festivalul de Craciun, cand toti brutarii se aduna pentru a coace cea mai mare rulada de ciocolata (12 metri de ciocolata inseamna asta… iar turistii care se afla aici in aceasta perioada sunt invitati sa li se alature.) Rue du Bas Castelet este una dintre cele mai frumoase stradute din Antibes, sa o luam pe aici” –  spune Lucy.

La capatul stradutei se vad razele soarelui asa ca ne grabim pasul. Intr-adevar la capatul acestei strazi statea soarele, iar sub el, o casa vecche de sute de ani, una dintre cele mai frumoase din Antibes. Proprietara acestei casa decedase cu ceva timp in urma insa inainte de a trece la cele vesnice, a promis casa orasului Antibes, iar azi, ca artist poti aplica pentru o sedere de o luna, doua-trei, chiar patru, in aceasta casa, cu conditia sa lasi un numar de opere orasului Antibes. Cel mai probabil operelevor fi despre Antibes in sine, pentru ca locuind acolo timp de cateva luni, imprejurimile vor canta curand. Imagineaza-ti ca te urci dimineata pe bicicleta si cobori Rue du Bas Castelet, treci de intersectia ce duce spre Marché Provençal. Te opresti sa bei o cafea la una dintre terasele micute din Piata National. Te intorci cu branza proaspata, tomate de gradina si o bagheta frantuzeasca in cos, pe strada paralela, insa la fel de frumoasa ca cea de dinainte… Mi-ar placea sa locuiesc acolo vreo cateva luni, din iulie pana in septembrie tarziu, sa prind tot ce-i mai frumos intr-o vara pe riviera, sa te plimbi, sa mananci si sa faci baie in mare. E o viata frumoasa. Visam deja cu ochii deschisi privind casa pe care se asezase un pescarus.

– Parca e de-al casei, spuse Lucy…

PICASSO MUSEUM: BACK TO THE ROOTS

“Dati-mi un muzeu si il voi umple”, spunea Picasso la un moment dat. Tocmai asta s-a intamplat in Antibes atunci cand prestigiosul chateau Grimaldi devine resedinta de vara a lui Pablo Picasso (pe atunci in varsta de 54 de ani) si a iubitei sale, Francoise Gilot. Cei doi parasesc Parisul in luna septembrie a anului 1946 si se indreapta spre sudul Frantei, unde vor sta din mijlocul lui septembrie si pana in mijlocul lui noiembrie. Aici Picasso realizeaza peste 60 de opere de arta, picturi si desene, pe care le lasa orasului Antibes spunand: “Daca cineva vrea sa le vada, trebuie sa vina aici.” Am venit, sa traiti.

Povestea spune ca la acea vreme, curatorul muzeului, ii ofera lui Picasso drept studio, fosta camera a garzilor de la etajul doi al castelului Grimaldi (nu chiar tot chateau-ul). In momentul in care Picasso primeste studio-ul, promite curatorului sa decoreze peretii castelul cu picturi, in semn de multumire, insa datorita faptului ca peretii erau intr-o stare proasta, iar sederea sa a fost destul de scurta nu a reusit sa-si respecte cuvantul. Lasa in schimb 23 de picturi si 44 de desene orasului, unul dintre ele fiind realizat direct pe peretele muzeului de azi: Les Clés d’Antibes (grafit). E un feeling extraordinar sa sfidezi linia alba si sa te aproprii mai tare de perete. Picasso e inca acolo.

1946 – tocmai se incheiase al II-lea Razboi Mondial, iar materialele necesare erau greu de procurat, asa ca Picasso pictauneori pe lemn, ba chiar si peste picturile altora, dovada fiind tabloul care infatiseaza un pescar care mananca peste, pictat peste portretul unui general. #TrueStory Descoperirea a fost facuta recent, atunci cand conducerea muzeului Picasso din Antibes hotaraste sa scaneze cu laser toate tablourile, pentru a se adanci mai mult in povestea lor. Se pare ca Picasso, in lipsa de panza, intra in pivnita castelului (a carei chei le avea) si alege un tablou, peste care isi picteaza pescarul. Daca te uiti atent, deasupra pescarului se vad ochii si linia parului ale raposatului general.

De cele mai multe ori picta noaptea, iar munca ii era luminata de un reflector de cinema. In fotografiile pe care Michel Sima i le-a facut se vede la un moment dat si o saltea, semn ca Pablo obisnuia sa doarma adesea la studio. Despre munca lui din Antibes spune “mi-a luat o viata de om sa invat sa desenez ca un copil”, iar afirmatia sta langa desene simple, capete stilizate ale unor fauni fericiti. Mitologia elena era prezenta in lucrarile sale, el desenand adesea fauni cantand si dansand, alaturi de sotia sa, Francoise. Tot in aceasta perioada Pablo afla ca Francoise era insarcinata, iar fericirea se vede pe fetele zambitoare ale faunilor, care canta si danseaza, in jurul femeii, parca sarbatorind evenimentul.

Incaperea centrala e plina cu fotografii care il aduc pe Picasso mai aproape de noi, prin ochii prietenului sau fotograf, Michel Sima. Picasso poarta mai tot timpul bluze in dungi si pantaloni trei-sferturi care par sa fie in tonuri neutre si o pereche de sandale impletite din piele, inchise la culoare (fotografiile sunt sepia). Descopar o fotografie cu Picasso pe terasa care da spre mare si acum, apoi inca una cu el si o bufnita mica, rotunda, care sta langa el, pe spatarul unui scaun. Prietenul sau gasise pasarea ranita si i-o adusese lui Picasso, care a ingrijit-o si a hranit-o pana s-a facut bine. Pasarea a ramas cu el si a inspirat o sculptura, precum si picturi ori desene. Vorbind despre bufnita rotunda si Picasso, Lucy ne spune ca el obisnuia sa picteze ceea ce vede in fata: in cazul de fata pe iubita sa, bufnita, pescari, arici de mare, vanzatoare de fructe de mare… In tot timpul acesta ploaia se intetise, de data asta ploua iar soarele lumina picaturile de apa, astfel ca incet-incet fiecare dintre noi a dat fuga pana la fereastra de est, sa facem cate o poza. Lui Cosmin i-au iesit cel mai bine; tot el are si cea mai cool poza, privind nostalgic pe geam. De data asta eu sunt tot timpul cu aparatul in mana – a la carte si ma uit poate prea aproape, la operele de arta.

RUSH HOUR IN THE MARKET

Pe cand turul nostru se sfarseste, ploaia se opreste si pornim spre le Marché Provençal unde avem liber 15 minute. 15 minute? Okey. Stii cum a fost asta? Inainte sa ne lase in piata, Lucy ne-a spus: in 15 minute ne vedem aici, aici este barul unde vom degusta Absint, aratand pancarta de deasupra noastra cu o umbrela. Puteti pleca. Si am accelerat in 3 secunde de la 1 la 100 (de pasi), hoinarind printre branzeturi si masline lucioase, condimente si peste proaspat. Am apucat sa cumpar cateva condimente: piper asortat intreg, ierburi provensale pentru omlette (du fromage), lavanda, sare de himalaya…

NO HAT, NO ABSITHE.

Simt telefonul ca vibreaza in buzunar. Dupa experienta de azi dimineata, imi programam alarme pentru orice, e prea usor sa te lasi dus departe de grup prin obiectiv… In fata barului de absint o gasesc insa doar pe Lucy. O intreb daca pot fugi sa imi scot niste bani de la bancomat, pana una-alta. Imi spune ca vine sa-mi arate unul in Piata National si ma lasa singura pe drum: “Ne vedem la bar, e chiar jos in piata.”

Am fugit, tinand cu o mana aparatul foto si cu alta ochelarii care-mi sareau de pe nas, pana in piata, am scos bani si m-am intors la bar, unde gasca deja cobora in pivnita. Era 11:45 dimineata si noi urma sa bem Absint. Am mentionat ca nu mancasem nimic inainte? Asta pentru ca m-am trezit tarziu si toata lumea mancase, pe la opt jumate’… Am coborat scarile inguste spiralate; pe peretele din stanga mea e un portret a lui Van Gogh care parea sa faca reclama la absint. Doi metri sub pamant, am descoperit un local plin-ochi de turisti si toata lumea, dar absolut toata lumea purta palarii, mai mult, barul avea vreo 3 lazi pline-ochi  cu palarii de tot felul. Daca vrei sa bei absint o sa porti o palarie, altfel nu primesti nimic: nici informatii despre tabloul de la intrare, nici absint, nici macar un cub de zahar. Am nimerit cea mai pipernicita palarioara neagra, in vreme ce Cosmin purta un joben care i se potrivea teribil, iar Silvia o palarie de Kudos, din paie.

Am degustat absint, la 12:00, fara pic de rusine, dupa care am urcat in magazinul din partea stradala si am cumparat un pahar de absint lucrat dupa veche forma a paharelor din acest bar si doua tacamuri de topit zaharul, unul simplu si unul cu fata lui Van Gogh, aceiasi pe care o vazusem in portretul de la intrare. M-am gandit ca aceste instumente vor fi un subiect bun de conversatie cand imi voi servi prietenii cu absint, la vreo serata, in Cluj. Inca nu le-am folosit, insa am devorat deja cele doua brocanase de pasta de aubergines si masline negre pe care le-am luat tot de acolo. Mai multe despre absint, intr-o alta postare dedicata. Daca ajungeti in Antibes aveti urmatoarele pe lista: portul, stradutele colorate, casa din caparul strazii, muzeul lui Picasso si barul de absint. Inainte de a incheia si partea a II-a despre Coasta de Azur, trebuie sa plecam spre Nisa:

Imediat dupa degustare, pornim spre piata Natioanal, unde vom lua pranzul la restaurantul cu acelasi nume. Servim foie gras, vin rosu, peste si-un desert pe care am sfarsit prin a-l poza si a i-l pune lui Carmen pe Wow App: mentiunea “uite ce am pentru tine”. Restaurantul se continua cu o terasa coperita, o sera plina de plante si tablouri in care parea sa fie pictata in nuante aprinse, Doina Ciobanu. Va recomand cu drag restaurantul pentru o gustare sau un lunch, chiar si pe vreme inchisa, terasa e plina de lumina si locul are o energie buna. Am stat la masa din capatul din spate de unde vedeam drept in fata o sculptura, in fapt o lucrare in sticla verde care era compusa din mai multe sticle deformate, care ilustreaza efectul pe care absintul l-ar putea, in cantitati mari. Plecam de la National bine dispusi si satui, asa in drumul spre Nisa se lasa o tacere sinistra. Nimeni nu spune nimic. Telefonul meu e descarcat complet, asa ca ii cer Silviei incarcatorul portabil si imi sprijin cotul de geamul masinii, uitandu-ma cand la mare, in drapta, cand la peisajul mai putin impresionant, din stanga noastra. Itinerarul nostru dura doar 38 de minute, echivalentul a 26 de kilometri. Ne indreptam spre Nisa unde urma sa ne cazam la hotelul Ellington si sa mergem la festival.

To be continued…