05 octombrie 2012

Pe urmele lui Sam Havadtoy – te rog să îi traduci…

Alina Ceusan # Featured

La ora 16 eram undeva între Marty la un peşte cu brocolli si rochiţe de dantelă neagră care aşteptau să fie asortate unei perechi de pantofi cu design inspirat de Dolce & Gabbana şi ei, între velur negru şi leopard abstract, răsfirat…

În maşină merge “Empire State of Mind” de la Jay. Z şi Alicia Keys. Emi a venit cu mine la eveniment să facă fotografii. Adevărul este că deşi credeam că mă voi descurca singură, aveam să aflu după doar 20 e minute, că plicul, cataloagele, agenda şi pixul erau deja prea mult, în combinaţie cu tocurile astea înalte. M-am bucurat enorm de prezenta lui, în tăcere. După ce am trecut portile Muzeului de Artă din Cluj Napoca, sarele părea că plânge ziua deja trecută. Razele intrau timide printre ochiurile din fier forjat, în timp ce eu încercam să iau legătura cu Roxana, iar Emi prindea primele poveşti în cadru.

Urcăm scările încet, iar privirea i se pierde către un anume domn de la o agenţie de publicitate, pe care l-a salutat politicos din privire pentru că mi s-a părut că m-ar fi întrebat pe unde se ajunge la expoziţie. Uneori privirea spune mai multe decât ai vrea. Aşa avea să fie şi azi, de altfel. “Foloseşte acelaşi detergent ca Alex”, îi şoptesc lui Emi în timp ce păşim spre etajul I; el îşi lasă privirea în jos, râde discret şi dă din cap în semn de aprobare tacită, deşi probabil nu ştia la ce mă refer, din punct de vedere olfactiv. În faţa noastră intră un personaj îmbrăcat în cămasă roşie din saten lucios, pantaloni de stofă şi cu un lanţ gros la gât. Avea în mână o pungă albastră cu ceva greu în ea; liniile îi curgeau fine şi se pierdeau către mâini – ceva în genul celei pe care o primeşti la alimentară:

“-O plasă, cu 20 de bani, doriţi?                                                                                                                                                                        -Nu…am geanta, mă descurc…”

Personajul nostru era urmărit de vreo 2-3 camere de filmat în timp ce se plimba lejer prin încăperea albă. Se opreşte să îşi facă poză cu steaua aurie pe care scrie “BOB DYLAN”. Trecem cu vederea. În prima încăpere şade un Pinocchio mare, colorat, care citeşte o carte. În aceiaşi sală, 2 tablouri mari pe care scrie într-un fel de remix între dantelă şi pointilism “FORGOTTEN LOVE”. Îmi aducea mult aminte de Love Moschino şi O duminică de vară pe insula Grande-Jatte (de Georges Seurat). Se-nţelege că focusul se află pe cele două cuvinte.  Următoarea sală cuprinde o serie de tablouri în culori deschise, care cântăresc linii aproape insesizabile de pastel şi o serie de obiecte de artă – potrete, sculpturi modelate după chipul lui Lenin cu simbolistica eu nu văd, tu nu auzi, el nu ascultă.

Lumea se adunase deja şi aerul din sală devenise apăsător, când Călin Stegerean, directorul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca deschide un speech de bun-venit, o explicaţie metaforică a expoziţiei în faţa căreia ne aflam, alături de Sam Havadtoy şi bunul său prieten Arturo Schwarz. “Sam Havadtoy a împlinit în luna august a acestui an o vârstă rotundă: 60 de ani şi a dorit ca expoziţia lucrărilor din cadrul colecţiei Forgotten Love să aibă loc în România având în vedere rădăcinile transilvănene ale familiei sale”. Povestea colecţiei se lansa undeva între caractere  Dinesney, personaje din scena politică şi răţuşte de baie, toate înfăşurate într-o ţesătură de origine românească, creată special pentru Sam şi lucrările sale. Pe la mijlocul discursului, între câteva ezitări ale directorului muzeului de artă, un bătrânel de lângă mine şopteşte: “no, zi pe ungureşte că ş-aşa ştii!”

 După încheierea discursului Roxana mi-a făcut cunoştiinţă cu Sam care m-a privit în ochi cu promisiunea că mai târziu, după ce dă interviurile, vom putea sta de vorbă câteva momente. Lumea se răsfirase rapid de coridoarele balcoanelor pentru a lua o gură de aer şi/sau una de şampanie. Chelnerii valsează agili printe mese, sticle şi costume închise la culoare cu tăvi pline cu finger foods. Delicatese. Cascaval fume cu struguri verzi, bruchete cu somon, roşii cherry cu cremă de brânză fină şi măsline sau tarte cu icre negre.

Şampania e deja în paharele lor, a celor care stau lejer rezemaţi de zidul crem al muzeului fumând Davidoff şi schimbând vorbe: “…pointilism abstractizat…”, “…u fel de giulgiu care marchează limita dintre viaţă şi moarte…”, sau – una de la personajul cu cămaşă roşie, din saten şi pungă albastră “prostia omului, ca fruntea, nu are limite” – asta nu mai ştiu ce o fi vrut să-nsemne…

Ne retragem pe margine pentru a răsfoi catalogul expoziţiei, a cărui primă pagină plângea după un autograf strategic plasat. Prea mult alb…povestind cu Emi despre lucrări şi despre oameni, aud o voce: Alina? Vino, te-a căutat Sam şi nu te găsea. Pun repede jos paharul iau pixul şi agenda şi mă grăbesc spre ultima cameră a expoziţiei. Dispăruse. L-am găsit apoi afară, vorbind în maghiară cu un grup de feţe zâmbitoare, care-i aprobau mişcările din priviri. Sau privirile din mişcari. Sentimentul părea să fie reciproc. Aştept pe magine câteva secunde, până mâ observă şi se retrage lângă mine. Un val de idei mi se sparge în minte şi încep să vorbesc cu el despre inspiratie, despre colecţii – ca şi cuvânt de sine stătător, despre ceea ce îl face fericit şi despre complementaritate. Nu trecem de prima sa explicaţie că toată lumea şe adună în jurul nostru şi începe să îî cânte lui Sam clasicul La multi ani. Cu mâinile uimite, depărtate de corp, Sam Havadtoy acceptă cadoul invitaţilor care răsună în frunte cu un bătrânel cu ochelari, în trening, cu un aparat argintiu în mâna dreaptă pe care îl tinea îndreptat ameninţător spre faţa artistului şi scuturându-l bine la fiecare alte două cuvinte. Glorios. Revenim apoi după un moment artistic, la discuţiile de odinioară. Aflu nu doar din vorbe, ci şi din privirea sa, din modul în care gesticulează, că este o persoană caldă. Momentele trec foarte repede, iar fundalul sonor se întunecă, lăsând loc doar cuvintelor sale să treacă prin aer, vâjâite, către mine. Am ales să nu scriu nimic. Vroiam o discuţie relaxata şi de asta am avut parte: Sam rezemat cu un umăr de zid cu mâinile ridicate la nivelul feţei modelând o plastelină imaginară care întruchipa colecţia aflată dincolo de geam, în dreapta noastră…

Apare din nou bătrânelul, devenit deja personaj in absenţia al discuţiei noastre; când nu intervenea direct, trăgea cu ochiul, cu urechea, sau cu bliz-ul. Venise lângă noi, mă ia de mână şi îmi face semn: “te rog să îi traduci ce îi zic eu acuma: la multi ani cu sănătate să vă dea domnul tot ce doriţi, zile senine şi fericire, la mulţi ani să trăiţi” (ştiu, ai citit asta fredonând linia melodică în minte, probabil cu vocile familiei rămase în minte de la zilele de naştere). Apoi m-a rugat să le fac o poză, ba nu! Două, una pe verticală “ca să ne vedem din cap până-n picioare!”. El este personajul care în momentul în care toată lumea i-a cântat lui Samuel la mulţi ani, spunea “El să trăiască, el să trăiască” în loc de “Sam să trăiscă”, arătând spre el cu un deget întins, trecut de vreme ca într-o scenă caracterizată de replica “Capul lui Moţoc vrem “. Într-un sfârşit Sam se retrage, după ce îi mulţumesc pentru timpul acordat, iar noi revenim în sală. Roxana vrea să mă prezinte unei alte persoane importante aflată la muzeu…

Va urma…